in Cultura

Atunci i-am ars doua palme reconfirma apetitul lui Lucian Dan Teodorovici pentru secventele existentiale aglomerate pe versantul ratarii. O ratare multipla: materiala si sociala, profesionala si sentimentala. Eroul favorit al prozatorului iesean este tinarul cu statut incert, din faza nebuloasa cuprinsa intre absolvirea studiilor universitare si obtinerea unui post cu care sa se capatuiasca. Atunci cind personajul scapa de acest chinuitor, obsesiv no man s land, prozatorul il distribuie in roluri si mai difcile. Daca este insurat, este insurat cu o femeie urita, proasta, tata in sensul dur al termenului, isterica. Daca sotia e frumoasa, e si infidela. Cind cuplul are un copil, acesta e handicapat precum in «Guma de mestecat»: scuipa spre tavan si se repede sa prinda picaturile de saliva in cadere; are tuse convulsiva si vomita, consecvent, pe pantalonii tatalui. Daca tovarasii de viata ofera, ca in «Un om obisnuit», imaginea unei perechi fericite, armonioase, aflate la virsta bilantului nostalgic, mai trebuie sa avem putintica rabdare. Pentru ca barbatul sexagenar este aproape olog: a avut un accident. De fapt, a incercat sa-si ia viata sarind pe geam de la etajul trei; si nu i-a iesit. Modul in care autorul suceste si rasuceste firele acestor existente pindite de mizerie fizica si mediocritate sufleteasca dovedeste ca materialul epic e selectat si «croit» dupa o viziune neagra. Mai mult, Lucian Dan Teodorovici are un sadism al executiilor lente, cu infasurarea in plasa a cobaiului uman si sufocarea lui treptata. Conflictul nu este niciodata accelerat, precipitat. Meticulos, naratorul il expune in cit mai multe episoade, strinse intr-o logica (strimba) impecabila.