in Adevarul literar si artistic

Poate ma hazardez, dar eu unul cred ca romanul Statiunea calca timid pe urmele parabolelor poetice ale lui Junger: virtuozitatea stilistica, ambiguitatea obtinuta cu mijloace poetice il recomanda pentru o astfel de comparatie. Alexandru Ecovoiu isi construieste insa parabola apelind la tehnici narative sofisticate, polifonice. Mai mult decit atit, postmodernismul nu-i da pace si dubleaza romanul de un jurnal al scrierii acestuia: cititorul observa nu numai reprezentatia, ci si making of-ul acesteia. Dupa un prim calup cuminte, pe care il putem cu usurinta pune pe seama unui narator omniscient, care nu se implica in naratiune, structura se va baza pe confruntarea unor perspective divergente, cele ale protagonistilor: Magistratul, Filosoful, Romancierul, Actorul, Eroul, Eremitul isi aduc contributia la creionarea unei lumi care nu difera prin nimic de cea proprie oricarei antiutopii autentice. De buna credinta, tinzi initial sa acorzi credit acelei instante narative care prezinta, sec, coordonatele acestui spatiu specific si care ar trebui sa functioneze ca un arbitru al acestor voci care nu interpreteaza, clar, aceeasi partitura. Iata inceputul romanului: «Cind se apropie un dezastru, oamenii devin nervosi. Magistratul este calm. Deloc incomodat de garda de corp, mereu cu ochii pe el si pe dusmanii ‘Republicii’, inca liberi si mereu la pinda. Monarhul a imbatrinit si nu are urmasi; ca un preludiu a ceea ce, probabil, se va intimpla in toata tara, un functionar dintr-o institutie aflata pe un teritoriu comparabil cu cel mai mic domeniu al coroanei a impus, acolo, propria lege. Prin Statiune patruleaza soldati inarmati. Vilegiaturistii s-au imputinat; asta nu inseamna ca nu sint destui; inainte veneau in exces». Se contureaza, deocamdata, imaginea unei republici autonome, in interiorul unui regat, in care un singur om face legea, apelind la mijloace militare. Ciudat, dar nu inexplicabil; teoria raului necesar intra aici in joc: Statiunea reprezinta o adevarata oaza a jocurilor de noroc, intr-un stat monarhic care interzice astfel de practici, dar ea alimenteaza vistieria acelui stat, prin urmare, nu este doar tolerata, ci si incurajata, cu riscul acelei autonomii amintite. Nimic mai favorabil pentru derularea ulterioara a unei antiutopii.