Cind eram la 20 de ani si maica-mea imi facea baie: da, imi era jena. Cind eram la 20 de ani si maica-mea ma lua de mina sa mergem la piata: da, imi era jena. Trasesem si eu fete de codita, adulmecasem fecioare, sarutasem si eu pe furate si e deajuns ca sa te distantezi de mama ta. Da, atunci, imi era rusine. Acum, insa, n-avea de ce sa-mi fie rusine. Acum avem aceeasi virsta, altfel nici n-as fi scos aceasta carte daca nu ma cunosteam pe mine insumi in toate lasitatile feroce, daca nu-mi revedeam virstele de atunci si de acum, femeile ce mi-au populat viata. Nu ma simt vulnerabil deloc. Da, mi-am pus sufletul pe tava, dar mi-am asumat aceste lucruri. Eu am radacini in intimplarile respective, nu am ce sa ascund. Uite, un moment greu a fost cind... stii cum e scrisul, te mai duce de nas si zici: lasa mai, bag intimplarea asta inainte ca sa ies eu mai frumos. Lupta cu cartea a fost una invizibila: sa nu ma mistific, sa nu ies bine de dragul imaginii vesnice. Am vrut, din contra, sa pun intimplarile in sir, asa cum s-au derulat pentru a nu avea nici un pic de rusine pentru actul meu. Da, condamnati ai propriilor limite. Nu as fi putut sa-mi depasesc limitele daca ramineam acolo. Da, as fi fost un poet de strada, as fi ramas cu multe otravuri in minte, n-as fi reusit niciodata sa rezolv aceste probleme din copilaria mea si as fi ramas cu aceleasi frici. Cu frici de scara, frici de spatiu limitat, de lume draguta, de intimplari infricosatoare bine ingropate. Cei care-sI depasesc limitele vad in jur, deschid ochii si ce descopera? Sint ori clovni, ori nebuni. Locatari, nu.
