Ceea ce am incercat, cu o formula literara personala, in aceasta <> nu doar in biografia mea, ci si in cea a timpului, a locului si a mediului in care am trait, a fost sa recuperez un destin individual din masificatul simbol colectiv. Tragedia devine parte a memoriei colective doar cind a devenit cliseu si actioneaza ca un cliseu. Individul este anulat nu doar prin lespedea totalitara, ci si prin aceea, ulterioara, a memoriei colective. Sint referinte critice in carte la trivializarea contemporana a tragediei, la comercializata retorica a victimizarii si la rutina melodramei in literatura dedicata abisului in care s-a extins, in secolul XX, suferinta. O incursiune, pina la urma, cum ati inteles, in acea incertitudine pe care obisnuim s-o numim Eu, eu insumi. Un eu condamnat la exil, dar si mintuit prin exil. Exilul dinainte si dupa exil: intensitatea ratacirii noastre lucide, patimase, imbogatitoare. O trauma benefica, ritmata in serie de traume si treziri regeneratoare.