Timpul

Romanul Baiuteii nu e un experiment sau o cuplare la nu stiu ce mode sau vinturi care bintuie prin literatura. Si eu si fratele meu fugim ca de blestematii cind auzim de asa ceva. Scrierea cartii acesteia a insemnat o bucurie fara margini, de la inceput si pina la sfirsit. Nu s-a intimplat niciodata, dar absolut niciodata, ca unul din noi sa intervina in capitolele celuilalt sau macar ca unul sa cunoasca intentiile celuilalt in legatura cu ce va urma. Independenta, una deplina, a functionat ca o licoare fermecata asupra frazelor, asupra atmosferei, asupra povestii, asupra tipurilor de discurs. Simpla placere a scriiturii, voluptatea aceea de a face cu cuvintele tot ce poti mai mult, a fost stimulata necontenit, magic, in logica lui <>. Pasul unuia catre profunzimile si nevazutul lumii din Baiuteii a fost urmat totdeauna de pasul celuilat, astfel incit am ajuns, impreuna, in zone si la fete ale lucrurilor pe care nici nu le banuiam. Am sa marturisesc, desi nu stiu cit de potrivit sau de indicat este sa fac asta, ca la unele pasaje ale cartii, citindu-le atunci, in timp ce scriam amindoi, m-am trezit rizind sau plingind in hohote. Iar totul i se datoteaza fratelui meu, Matei Florian, pe care fara nici o urma de indoiala il consider cel mai mare talent literar care poate fi intilnit pe strazile Bucurestiului, atunci cind iese din casa.