Apostrof, ianuarie, 2007

In Captivul, Dora Pavel construieste migalos, sub lupa. Romanul urmeaza un plan cintarit pina la detalii farmaceutice si urmareste o tinta, care isi pastreaza, insa, misterul/farmecul si dupa ce ultima fila a fost intoarsa. In plus, nu viseaza nici o clipa sa devina teza, ci se pastreaza in stadiul unei bogate ambiguitati. Al unei pline de intelesuri nesigurante, as zice, desi prozatoarea tine povestea in friu cu o siguranta aproape sufocanta, contracarata impecabil de frazarea melodica, amplu cadentata, atit de proprie deja autoarei. Lucreaza cu constringeri alternate cu libertati, fiecarui gest ii raspunde un contra-gest. Incertitudinea e prinsa in lanturi de mici certitudini, nimic nu are un singur inteles si o singura istorie. Cuvintele se asaza unul dupa celalalt ascultind ca de o stranie predestinare. Se afla imediat la locul lor si au valente, cum ar zice Camil Petrescu, cu toate celelalte. Ne aflam in fata unui dens, subtil, insinuant thriller abisal. Un chestionar al fiintei: <>. Prozatoarea se dovedeste intrebatoarea ideala.