în revista Ateneu, nr. 6/2022

Patimile după Gödel dob ndește o dimensiune simbolică deloc surprinzătoare, dacă ținem cont de romanele anterioare ale autorului. Încă din titlu, Vosganian pregătește terenul pentru o meditație asupra c torva probleme definitorii pentru lumea în care trăim: trecutul, memoria, libertatea, responsabilitatea, manipularea, creația etc. El convertește teoria incompletitudinii într-un punct de plecare pentru a discuta locul omului în univers și relația sa cu divinitatea, suger nd o ipoteză iconoclastă: nu cumva singura noastră șansă este de a crede într-un Dumnezeu muritor și nu în unul nemuritor? Și nu cumva accesul nostru la cunoaștere trebuie făcut din interiorul cercului și nu dintr-un punct exterior ca în teoria matematicianului Gödel? Privit astfel, romanul se dovedește un răspuns polemic, situ ndu-se în răspăr cu o întreagă tradiție teologică și ontologică, prin îndrăzneala de a chestiona c teva dintre fundamentele g ndirii umane. (…) Pornit ca o distopie, Patimile după Gödel sf rșește prin a fi o utopie, prin încrederea nesmintită în puterile literaturii: „Oric t de cumplit ar fi un flagel, întotdeauna răm ne cineva care să povestească“.