La fel ca marii iluzioniști, Haruki Murakami duce la perfecțiune arta de a te lua pe nepregătite. Sau de a-ți induce politicos așteptări din care te dezmeticești de-abia c nd nu mai e nimic de făcut, iar el se îndepărtează ridic nd din umeri. După primele povestiri din Persoana înt i singular, în aparență relatări lejere despre niște amintiri din adolescență, ți se pare că Murakami, căruia în romane îi plac lucrurile complicate, aici povestește simplu, aproape liniar, și că pentru a mai agita puțin cursul narațiunii face mici digresiuni fără legătură cu subiectul. Și îl crezi, ca și cum povestirile astea chiar sunt niște amintiri de la 18 ani despre niște persoane care atunci i s-au părut cam ciudate. Mai bine zis, persoane care i-au rămas în memorie pentru ciudățeniile lor. În adolescență multe lucruri ni se par ciudate, doar pentru că le descoperim la v rsta c nd încercăm să ne înțelegem propriile noastre ciudățenii. De-abia c nd în povestirile lui Murakami începe să apară fantasticul începi să te întrebi – nu foarte convins – dacă lucrurile despre care scrie ca și cum i s-ar fi înt mplat lui însuși nu sunt, de fapt, niște ficțiuni asezonate cu detalii autobiografice. (…) Cele opt povestiri din Persoana înt i singular te conving încă o dată ce scriitor extraordinar e și la bătr nețe acest Murakami.
