Mecanica fluidului, cartea-experiment a lui Gheorghe Crăciun, este o construcție atentă a dualităților – trup/minte, fizic/metafizic, cuv nt/desen –, că acestea întregesc o imagine a sinelui intimă, personală, plină de spaime și de dubii. Autorul creează o punte între cele două stiluri, cel eseistic/diaristic și proză, prin tema identității corporale încă negăsite sau neînțelese. Scriitura este un proces care nu se termină atunci c nd autorul pune creionul jos, deoarece stările de reflecție, cele meditativ-existențiale îl urmăresc de-a lungul unei zile și ajung să îi macine trupul. Viscerele, organele, trupul sunt simboluri puternice ale mortalității, iar autorul vrea să-și înțelegă propria mortalitate prin asocierile dintre trup și cuv nt. Experimentele de limbaj și stilul, uneori alambicat, dar întotdeauna dinamic, creează o atmosferă de tensiune continuă în fragmentele de proză. Iar explicațiile ce urmează în fragmentele din Grandangular sunt ca o gură de aer proaspăt. Teoretizarea propriului limbaj și stil, explicațiile obsesive și mențiunile altor mari scriitori au rolul de accentua importanța cuv ntului în relație cu viața și cu identitatea. Rolul amintirii în raport cu corporalitatea și cu cuv ntul este diminuat. Viața se recompune din anumite momente ficționalizate, fotografiate, oprite în timp, iar apoi este rescrisă în cuvintele ce-l urmăresc în propriul corp, ca niște bacterii. În acest fel, autorul Mecanicii fluidului reușește să reconstruiască un corp al sinelui scris, să-l descompună, să-l analizeze, iar apoi să-l și fotografieze.
