În maniera consacrată de, să zicem, volumul În căutarea oii fantastice, Haruki Murakami creează un gen de proză onirică pentru a construi un scenariu distopic. Ilustrațiile sunt spectaculoase și se află în perfectă complementaritate cu textul. C nd pe o pagină apare „un dulău mare și negru”, cu „o zgardă din piele incrustată cu pietre prețioase și ochi verzi”, pe pagina imediat următoare se ivește irisul verde al unui ochi de c ine, acel c ine de care se teme adolescentul. (…) Ar putea fi vorba în cartea aceasta, derutantă prin inserțiile fantastice, despre cobor rea, prin lectură, în propriul infern. Biblioteca borgesiană este definită ca Paradis. Dar n-ar putea fi oare definită Biblioteca și ca spațiu infernal? Absența libertății este un semn că așa stau lucrurile: o carte veche, scrisă în limba turcă, îl ține pe t năr prizonier și at rnă mai greu în mintea lui dec t bila de oțel de care-i fusese legată glezna. Adolescentul are nevoie de cel puțin o călăuză (se va dovedi că va avea nevoie chiar de mai multe călăuze), pentru a ieși din labirintul lipsit de lumină care trebuie parcurs după un anumit ritual – îngenunchere, ascultarea păm ntului, ascuțirea simțurilor. Este multă poezie în paginile acestei cărți, care adună într-un ochi al furtunii tot felul de simboluri, salv ndu-le de la o dispariție iminentă. Taxele și impozitele sunt, probabil, un fel de datorie pe care, trăind, suntem nevoiți să o plătim, acel preț fiind convenit nu neapărat în prezența noastră.
