Timpul

Volumul de fata se citeste pe nerasuflate. Structura de carturar cautator de esente vechi si rare a lui Gherghel se completeaza foarte fericit cu cea de stilist si moralist. Frazarea este impecabila, arhaismul ori neologismul cad bine linga cuvintele limbii comune, iar ironia are indiscutabile virtuti pedagogice. S-a spus despre Gherghel ca este un polemist, chiar un pamfletar. Etichetele mi se par exagerate. Sarcasmul este aproape cu totul absent, iar cind nu este de acord cu ceva ori cu cineva, aceasta nepotrivire de puncte de vedere se manifesta in deplina cordialitate. Micile <> sint simpatice. Cel mai adesea, ironia soseste prin hiperbolizare, cu prilejul povestirii unei intimplari comune. Si aici ar trebui numita alta calitate a acestor eseuri captivante, caracterul lor narativ. Valeriu Gherghel reuseste sa povesteasca nu doar evenimente, intimplari si vieti ci si, ceea ce este mult mai greu, idei. Sa scrii captivante povesti cu si despre idei “ a scrierii, a lecturii, a prieteniei, a vietii in cele din urma “ este o intreprindere spre care nazuiesc foarte multi, dar izbindesc destul de putini.