Cei dispăruți nu se citește deloc ușor – c nd spun asta nu mă g ndesc la cele peste 500 de pagini, c t are volumul, ci la scriitură. Am citit multe cărți despre Holocaust, memorii sau cărți de istorie, romane sau povestiri. Nu pot să spun că deschid la înt mplare o nouă carte cu acest subiect, niciodată n-am citit cărțile cu și despre victimele și supraviețuitorii ororilor nazismului ca fiind literatură și at t. Dar ceea ce face Daniel Mendelsohn în Cei dispăruți este pe c t de diferit, pe at t de ziditor. Efortul uriaș de recuperare a unei istorii ce inițial s-a vrut a fi personală – istoria a șase persoane (care fac parte din familia autorului) dispărute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, victime ale Holocaustului – s-a transformat într-un efort de înțelegere a istoriei unei suite de evenimente extrem de violente. (…) C nd citeam Cei dispăruți am avut parte de, aș îndrăzni să spun, mici șocuri, semn că lectura a fost nu doar surprinzătoare, ci și revelatoare. Îmbinarea efortului de cercetare conștient, datorat unei formații de istoric, excelent cunoscător al Antichității grecești și romane, cu efortul personal de a înțelege oroarea a provocat aceste mici revelații care dau nota de unicitate a scriiturii.
