în Observator cultural, nr. 1104

În opinia mea, volumul în speță nu e doar una dintre cele mai lucide, mai echilibrate „examene de conștiință“ ale intelectualității noastre postcomuniste (deși e și asta); av nd ca obiect experiențele tranziției rom nești postcomuniste, el indică, nu mai puțin, o „tranziție“ între publicistica politică a autoarei, parțial reunită în volumul Cele două Rom nii (2000) și proza de după abandonarea acesteia (romanele Înt lnirea și Provizorat); altfel spus, o mărturie a scriitoarei despre aventura politică a publicistei într-o „viață nouă“, a marilor speranțe și a marilor dezamăgiri. În paginile lui, „anii romantici“ ‘90 apar, altfel dec t deceniul liberal interbelic sau deceniul liberalizării șaizeciste, ca o dimineață pierdută (chiar dacă nu cu totul pierdută). (…) Am mai spus-o: la nici una dintre prozatoarele noastre, dimensiunea istorico-politică (multă vreme considerată un apanaj masculin…) nu deține un rol at t de important și de intim asumat ca la Gabriela Adameș­teanu. Ceea ce face însă din ea o mare scriitoare e calitatea complexă a instrumentelor cu care „decortichează“ experiențele uman-prea umane ale celor care suportă istoria: fie că e vorba de adaptați sau inadaptați, de elite sau de oamenii simpli, de conformiști sau răzvrătiți. O proză realistă care complexifică, nu simplifică adevărurile. Nu dezamăgirea, nici scepticismul nu au ultimul cuv nt în mesajul acestor cărți, deși deziluzionarea, degradarea, eșecurile domină, ci rezistența tenace în pofida a orice; o morală a supraviețuirii demne, care nu renunță nici atunci c nd totul pare pierdut.