în Formula AS, nr. 1509

Andrei Șerban e unul dintre cei cărora le datorez ore me­morabile, înalte, din viața mea de amator de teatru silit să se con­frunte cu un cotidian aplatizant. De aceea, pe l ngă spectacolele, c te i le-am putut vedea la Bucu­rești, i-am citit și scrierile despre sine: O au­tobiografie, publi­cată tot la Polirom mai demult, și cartea pe care v-o recomand acum, scrisă c t a stat în reclu­ziu­nea pande­miei. Teatrul înseamnă pentru regizorul Andrei Șer­ban „împreună cu cei­lalți”, o lume în mij­lo­cul căreia și-a trăit in­tens profesia. Obligat la „distanțare” și izolare, a găsit în scris soluția de a nu fi singur: „mi­crobul teatrului e activ în afa­ră, ca să comunic cu actorii și pu­blicul, pe c nd scriind am mers spre interior. De unul singur am căutat mijlocul cel mai efi­ca­ce ca să mă liniștesc, să-mi con­trolez agitația ca să pot fi în con­tact cu personajele remar­ca­bile pe care am încercat să le rea­duc la viață în carte”. Majoritatea artiș­tilor, pu­țin spus remarcabili, de a căror apropiere și prețuire a avut parte au mu­rit, iar portretele lor se cons­tituie într-un Pantheon personal. De fapt, Andrei Șer­ban vorbește despre sine în relație cu cei ce l-au ajutat să evo­lueze creativ – men­tori, călăuze, spriji­ni­tori – sau cu cei cu ca­re a lucrat – ac­tori, c ntăreți de o­pe­­­ră, coregrafi, muzicieni, sce­no­grafi.