în revista Vatra, nr. 1-2

Păstr nd direcția micro narațiunilor personale și volatilitatea intrinsecă a personajelor (Mihai Iovănel), dar reset nd mecanismele întrebuințate anterior, Lavinia Braniște propune în cel de-al treilea roman al său un discurs al unui eu ultragiat, însă hiperlucid. Prin radiografierea unei relații disfuncționale în care incompatibilitatea dintre personaje e vizibilă încă din primele pagini sunt rescrise de fapt granițele universului interior: traumele relațiilor amoroase ale Mariei rezonează cu o copilărie afectată de eșecul relației părinților. Limitele (auto)ficțiunii sunt reconfigurate, iar schema de bildungsroman este scurtcircuitată permanent (…). Narațiunea e puternic impersonalizată, devenind vizibilă poziționarea unei instanțe exterioare care oferă detalii, permiț nd instaurarea unui joc permanent între subiectivitate și obiectivitate; totodată, analiza hiperlucidă e pregnantă și face dificilă decriptarea mesajului, aspecte prin care romanul dob ndește originalitate și iese din sfera autoficțiunilor propriu-zise. Nu pot fi descifrate relațiile, personajele sau evenimentele pentru că se spune deja totul; mizele trebuie căutate în altă parte, în modul în care se camuflează anumite aspecte sociale, precum problemele adolescenților (alegerea unei facultăți greșite, sprijinul părinților), capitalismul, religia, situația învățăm ntului actual, relațiile toxice, eșecul științei, frica de a o lua de la început, dependența de oameni, statutul scriitorului de autoficțiune, altern nd permanent luciditatea cu dezamăgirea și cu patetismul ironiza(n)t.