După cum mărturisește Veronica, Pescărușul de la geam (jurnalul unui cuib) s-a născut în timpul pandemiei. E o carte „scrisă integral în pandemie”, c nd realitatea exterioară devenise nu doar necunoscută, ci și extrem de agresivă cu sănătatea, cu viața noastră. Fereastra. Locul de comunicare cu exteriorul. Fereastra unui bloc înalt din centrul capitalei. De la fereastră, privirea ț șnește în sus sau se rotește st nga-dreapta. Pervazul cu păsări. Cuibul. Cel făcut cu migală de perechea de pescăruși. Mai înt i, Grégoire cu Ariadna, apoi cu Fiona, noua lui parteneră. Cuibul din care o pasăre hoață smulge bucăți pentru cuibul propriu, astfel înc t perechea o ia de la capăt cu toată schelăria. Depunerea ouălor. Cuibăritul, făcut cu r ndul. Vremuiala. Alte păsări. Muncitorii cu mașinile lor zgomotoase. Bucățile de păstrăv așezate de Veronica pe pervaz. Felul în care se țese, pas cu pas, o relație tacită, extraordinară, între femeia singuratică și pescărușul acesta de o ireală frumusețe… (…) Sunt în carte inclusiv informații științifice, termeni de specialitate, care vădesc pasiunea scriitoarei pentru înaripate. În jurnalul de observație atașat la sf rșit, sub forma unui tabel cronologic, Veronica notează atent informații despre an, despre apariția ouălor, a puilor, a primului zbor etc. Poveste a facerii, cum bine a denumit-o. O lecție a răbdării. Și a apropierii. Omul și pasărea, respect nd anumite distanțe, dar bucur ndu-se unul de tovărășia celuilalt. Un om și o pasăre. Zile și nopți, săptăm ni și luni la r nd, fiecare cu tabieturile lui. Existențe în aproximativ același perimetru locativ. Fereastra. Din ea se desface, rotitoare, lumea păsărilor de tot felul. E loc, sub soare, pentru toți, pentru toate. Se trăiește și se moare succesiv.
