în revista Timpul, nr. 11

În valea nenumită, spațiu de parabolă (aici și Bucureștiul e doar „orașul cel mai mare”), pustie sau, în expresie religioasă, a pustiirii, muncitorii construiesc o cale ferată (Cristian Fulaș, Ioșca, roman, Polirom, 2021). De reținut că e un loc ambivalent, vale-deal, jos-sus: Ilona spune că Ioșca al ei trăiește „sus pe vale”. Un muncitor o numește „valea omului”, iar el e același care, probabil ca mulți alții, îi spune spitalului de maladii psihice (evident element de contrast, totuși, istoric) „balamuc”. Valea se opune istoriei, agresivă, în pofida concepției negatoare că „de la facerea lumii istoria nu existase niciodată cu adevărat”. E un fapt nu de realitate, dar de mentalitate: „istoria era exclusă din g ndirea lor”, care se oprea la moartea fiecăruia. În Vale, oamenii știu că sunt „oaspeți” și „supraviețuitori”, ei „nu se schimbau niciodată”. (…) Eșecul utopiei comuniste e reflectat în ad ncirea sărăciei. Libertatea neînțeleasă de oameni e constatată în roman și prin anul 2000 (timpul -limită, totuși, iată, precizat, în istoria contemporană, este aici anul 2005). Pentru Ioșca, „Libertatea era puterea asupra celorlalți, puterea nebună și ucigașă…”, dar c t privește libertatea lui, ea era, ca opțiune de viață și morală, singurătatea, izolarea, depărtarea de rău.