în Observator cultural, nr. 1098

Frazele lui Răzvan Petrescu invită la un soi de brainstorming, precum în concursurile ori temele de improvizaţie pe care le primesc actorii sau învăţăceii lor şi de-a lungul cărora subiecţii duc mai departe firul unei poveşti, căut nd să inoveze mereu printr-un fir nou, să redeschidă o intrigă, să ducă – uneori gratuit, artificial, fantasmatic ori caricatural – povestea mai departe. Şi, nu mai puţin, aceleaşi fraze invită la relectură, camuflează şi dezvăluie culori obscure, deschid noi semnificaţii, aprind şi ramifică intuiţiile cititorului. P nă la urmă, sferele care tentează şi înspre care migrează stilul hibrid al „povestirilor“ sunt satira şi distopia, aceasta din urmă fiind ea însăşi parodiată, deconstruită. (…) Proza inegală a lui Răzvan Petrescu, din Cuţitul japonez, mai are, totuşi, o calitate: împinge spre reflecţie, provoacă asumarea unor opţiuni, reclamă anumite clarificări pe scena interioară. Ajungi să te-ntrebi ce‑nseam­nă, p nă la urmă, literatura cu adevărat valoroasă pentru tine, de unde începe ea şi c t durează, şi mai ales ce cauţi tu în toată povestea asta.