în revista Euphorion

Fidel manierei de a scrie pe care a perfecţionat-o în marile sale construcţii narative, Memorialul m năstirii (1982), Anul morţii lui Ricardo Reis (1984) sau Evanghelia după Isus Cristos (1991), autorul elaborează, şi în Peştera, un adevărat roman-sumă, ce poate fi citit la mai multe niveluri, reuşind însă să spună de fiecare dată foarte multe, indiferent de traseul interpretativ pe care diferitele categorii de lectori aleg să-l urmeze. Căci, pe l ngă titlul cărţii, care duce imediat cu g ndul la opera lui Platon (mai precis la mult discutatul „mit al peşterii”), Saramago utilizează şi un epigraf, extras din Cartea a VII-a a Republicii: „Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi. Sunt asemănători nouă.” Miezul alegoric al textului, precum şi substratul său filosofic sunt subliniate de la bun început, iar cititorul intuieşte că nu va avea de-a face cu o naraţiune tradiţională, ci cu una care, în afara elementelor deja cunoscute în scrierile lui Saramago (lipsa semnelor de punctuaţie şi ironia adesea muşcătoare), evidenţiază generalitatea fenomenelor prezentate. (…) Sigur că cititorul însuşi îşi întrevede pe alocuri propria existenţă în alegoria lui Saramago c tă vreme scriitorul nici măcar nu a încercat să ascundă semnificaţiile metaforei sociale pe care o dezvoltă în acest roman, însă trebuie să recunoaştem că, în Peştera, autorul indică o (posibilă) soluţie de salvare.