în Ziarul de Iași

Prin ce scrie, Andrei Şerban se arată a fi un om de mare generozitate sufletească, deşi, dintr-o tot at t de autentică francheţe, nu ezită să semnaleze slăbiciunile sau eventualele derive ale celui portretizat. La Meryl Streep, de pildă, notează un anume oportunism politic, iar în cazul lui Radu Beligan se întreabă dacă toate concesiile pe care le-a făcut longevivul actor îşi puteau găsi o justificare în dorinţa de a salva ce se mai putea salva din teatru, în faţa obtuzităţii partinice.

Galeria portretelor pe care le propune Şerban e de o spectaculoasă varietate. Iată-l pe Aureliu Manea, regizorul cu un destin tragic, iat-o pe Ana Maria Narti, cronicară teatrală la Contemporanul în anii ’60, plecată (şi ea!) în Suedia unde a făcut carieră în… politică, revenită ulterior la pasiunea dint i, iată-i pe compozitorul John Cage şi pe coregraful Merce Cunningham, pe tenorul Placido Domingo (ostracizat, astăzi, din cauza unei campanii metoo), pe dansatoarea Pina Bausch, pe tenorul Roberto Alagna, pe imensul cineast Andrei Tarkovski, care şi-a consumat existenţa în lupta cu cenzura sovietică, neaccept nd compromisuri, pe controversatul filozof Gurdjieff (care, graţie şi lui Peter Brook, l-a influenţat mult pe Şerban), pe Gellu Naum, pe Niky Wolcz (vă amintiţi de cameramanul din Reconstituirea?) care, şi el exilat, a avut o carieră internaţională bogată în realizări majore etc., etc. Vedem cum concepe regizorul munca şi relaţiile cu actorii, cum colaborează cu scenografii, cum g ndeşte spectacolele de operă, ce le cere c ntăreţilor ş.a.m.d. Foarte bun portretist, Andrei Şerban este şi un povestitor cu har, înzestrat totodată cu o memorie prodigioasă.