Noaptea plec, noaptea mă-ntorc putea fi (doar) o comedie a inadecvării, bine ancorată social și cu un personaj memorabil. O comedie amară, care știe să amplifice tensiunea și să m nuiască uneltele limbajului. Dar romanul lui Florin Lăzărescu reflectă tipuri diferite de lumi și intersecţiile lor neașteptate – pe acel culoar în care mistria și canciocul se înt lnesc cu game testing și vizibilul cu evanescentul. Spre final, oarecum simetric faţă de primele pagini ale naraţiunii, în care pășea alături de fiica lui, Pavel se oglindește în ochii de corporatist ai lui Tudor (…). Multe întrebări răm n fără răspuns la sf rșitul romanului, dar nu cred că e o carenţă narativă pe care autorul e dator să o acopere. Dimpotrivă: proiecţia incertă și sumbră întărește percepţia unui prezent catastrofic, controlat cu greu p nă și în intervalele lui reduse. Sugestivitatea enigmatică din final este, în opinia mea, contrapunctul potrivit pentru locvacitatea lui Pavel și pentru himerica lui fixare în c mpul tactic al timpului.
