Prozele lui Cezar Amariei, din volumul Exerciții de liniște (Editura Polirom, 2021), dezvăluie o realitate înconjurătoare, felurită și atît de fremătătoare, încît motorul narativ al observației derulează personaje, întîmplări, amintiri sau secvențe monologate, cu o sagacitate cinematică, cu un nerv alert al scriiturii. Naratorul deține acea concentrare specifică unui șahist conștient de consecințele următoarelor mutări sau permutări. El este atent la personajele sale, le urmărește mișcările, le redă calmul reflexiv, observația insolită, detașarea ironică, uneori jovială, adaptată însă la diferitele medii sociale sau umane.
Textele înfățișează secvențe din cele mai diferite straturi sociale, de la cel al familiei sau al unui colectiv de actori, la cel al relației dintre un elev și o profesoară sau al singurătății, pe alocuri colective, de cele mai multe ori individuale. Suntem la un moment dat tentați să observăm că fiecare loc surprins pare acel loc sadovenian unde nu s-a întîmplat nimic. Însă, tocmai datorită nucleului complex și viu al fiecărei proze în parte, mi-am amintit, într-o oarecare măsură, de atmosfera, dar și de energia umană degajate de către acel stup de personaje imaginat de scriitorul spaniol Camilo José Cela, unde sensibilitatea se îmbină cu grotescul, disperarea cu o tăcere asurzitoare. (…) Narațiunile lui Cezar se parcurg ca niște exerciții, în primul rînd, ale răbdării care ne ajută să privim lumea din jur, să o acceptăm sau să îi descoperim acel fond insolit și identitar deopotrivă.
