în Scrisul rom nesc, nr. 1 (221)/2022

În Mitul lui Sisif, Camus vorbește despre un climat al absurdității care ar însemna un debut al absurdului, pentru ca apoi să se refere la universul absurd care este sfîrșitul a toate. Războiul, violența duse la extrem apropie acest sfîrșit. El afirmă totodată că oamenii secretă neomenescul. Sunt acestea niște idei cu aparență de ciudățenii azi, dar care atunci – războiul nu se terminase încă – reieșeau obiectiv dintr-un climat moral și dintr-o criză de conștiință, reale, care au favorizat și au întreținut conflagrația. Aspectul mecanic al vieții și al gesturilor omenești, dezgustul în fața neomenescului, starea de „greață” despre care scrie J.-P. Sartre, toate induc oboseală și dezolare ce p ndesc p nă la sfîrșitul unei vieți mașinale și conformiste, comodă și pasivă așadar; la fel alienarea, care vine dintr-un sentiment indus de o lume opacă, vîscoasă sau străină. Lumea scapă cunoașterii noastre rămînînd închisă în ea însăși. Opacitatea aceleiași lumi și alienarea impusă omului sunt tocmai cele două surse ce secretă absurdul. În plan conceptual, dar și analitic, Camus are evident dreptate fiindcă își extrage constatările din spiritul ce bîntuia în societatea timpului, din climatul nociv intelectual și moral. Asupra acestei stări de fapt scriitorii umaniști ai epocii interbelice au atras atenția în repetate rînduri, dar vocile lor au răsunat în gol. Drama eroului absurd se declanșează din exigența de claritate și de familiaritate cu lumea. Înainte de orice, a înțelege înseamnă a uni și a comunica, înseamnă a fi cu lumea. Dorințele sunt într-atît de puternice avînd în vedere că omul năzuiește să transgreseze absurdul care îl înconjoară, un absurd generat de confruntarea dintre irațional și lume și din aspirația nelimitată către claritate. Prin claritate înțelegem aici absența oricărei ambiguități, a oricărui echivoc, a oricărei confuzii. Din pricina iraționalului lumii, atît de clamat, Camus ar putea trece, pentru unii, drept un gînditor agnostic. Ar putea fi un agnosticism singular și idealist (iarăși!), dar care nu exclude confruntarea și comparația, prin urmare activ și combativ. Aceste demersuri pornesc de pe temeiuri morale și raționale bine fixate. Dacă, în Mitul lui Sisif, Camus descrie universul absurd neuitînd să-l conceapă drept o expresie a unei anumite metafizici și atitudini de spirit, diferența o face metoda care constă în sondarea profunzimilor experienței. Aspectul agnostic este doar o premiză, în timp ce sondarea experienței se apropie de o fenomenologie a trăirii.