Ca tipar narativ, proza lui Tudor Ganea este o distopie. Pe fundalul realist al societăţii marcate de contraste se aşază în straturi o poveste simbolică despre un amurg al zeilor malefici. Răul împins pînă la ultimele limite consumă din propria substanţă, ca într-un proces de autofagie. Asemenea unui personaj de tragedie antică, Ainur se luptă cu destinul şi nu are, se poate intui de la început, nicio şansă. Un ali! ali! îl aşteaptă şi pe el, şi pe ceilalţi. Doagă devine un marginal, intrînd în rîndul Şocaricilor, oamenii fără adăpost la a căror hăituire continuă participase nemijlocit. Bajdavela se străduieşte să-şi vindece băieţii de boli incurabile. Ciprian Ecosal se sinucide. Ainur nu reuşeşte să aibă copii, explicaţia fiind evidentă – ce fel de urmaşi ar fi putut avea Ainur?!
Pe plaja aceea toate păsările cîntă, şi păsările cerului, şi păsările de noapte. Plaja este, simbolic, cu tot cu cazemate şi cartierele aferente, cu FZN-ul, un paradis. Peştii se înmulţesc de la sine şi în toate sensurile. Are şi cine să calce pe ape, biblic sau adolescentin. Cînd devine paradisul un infern, Ainur nici nu bagă de seamă. Treptat se trezeşte parcă în trupul altui om, căruia îi recunoaşte doar parţial alcătuirea, monstruoasă statuie fără cap şi fără braţe, Formă unică a continuităţii în spaţiu.
Este o perioadă cînd se realizează topurile celor mai bune cărţi, iar proza lui Tudor Ganea este sus de tot, top 5, top 3.
