pe alecart.ro

În cadențe ample sau în imagini ca de frescă, în reveniri contrapunctice, lumea creată de Cristian Fulaș își definește nu doar propriul ritm și propriile legi de existență, ci devine atotcuprinzătoare și autosuficientă în aceeași măsură, situată într-un timp recognoscibil și sustrăgîndu-i-se, într-un spațiu pe cît de real pe atît de fabulos, cu nebunii de la azil și ceilalți nebuni, cei liberi, cu granițe fragile între viața lor și viața celorlalți, între povara lor și povara celorlalți, între liniștea lor și liniștea celorlalți. Un timp și o lume monolitice, în care o suferință cheamă o alta și o tăcere se deschide către o altă tăcere, un destin spre un altul, o dispută spre o camaraderie și apoi o prietenie, o dragoste spre o viață sau mai multe morți. Cuprinzînd viața lui Ioșca, cel mai liber, poate, dintre toți oamenii, după ce a fost cel mai singur dintre oameni, devenit ca o piatră, ca un stejar bătrîn, ca pîrîul. Ioșca, bunătatea și cumințenia pămîntului răstignite de întîmplarea de a fi om. De aceea, personajul acesta al lui Cristian Fulaș, Ioșca, dobîndește simplitatea dintîi a lucrurilor și, mai mult decît o individualitate, e un mod de a fi, de a se situa în lume, de a lua de la ea tot ceea ce are să-i ofere și de a-i da tot ceea ce este. Iar în jurul lui se construiește o teorie a apropierii de ceea ce este omul. O teorie care nu oferă un răspuns, dar are la bază niște întrebări. Esențiale.