Hipodrom este un bildungsroman, cu siguranță, și o să revin asupra acestui lucru, dar cartea nu se citește, ea se simte și se „vede” ca un film pe marele ecran. Aproape că nu are importanță în ce țară se desfășoară acțiunea, dar există un oraș care începe cu litera H. (obsedantă literă!) rămas pentru autoare neschimbat. Și, într-un fel, e firesc să fie așa. Pentru fiecare dintre noi o anumită stradă, o anumită casă, un anumit copac rămîn în tăcere undeva în copilărie, împietrite, de parcă timpul, în trecerea lui, le-ar fi făcut o fundă cu nod, de parcă ar fi legat astfel amintirile, ca pe nişte cadouri, ca să nu le mai desfacă nimeni. Ce idee mi-a venit! Așa rămîn amintirile intacte, ca nişte fotografii cu bunici în straie de militari veniți din război, fără o mînă, un ochi sau un picior, prinși între marginile unei rame de lemn. (…) Și cînd te gîndești că N. a început acest roman plecînd de la un cal alb dorit în copilărie (pe care nu l-a primit nici pînă azi): laitmotivul cărții și sensul dat unei vieți. „Viața-i făcută s-o iei mereu și mereu de la capăt, ăsta e secretul fericirii”, zice Nora. Hipodrom e un roman filmografic de neratat, autobiografic, demn, plin de viață, trăiri și mărturisiri sincere. O carte uriașă scrisă în vreme de pandemie ca un colac de salvare.
