Cartea lui Tudor Ganea este remarcabilă prin dimensiunea senzitivă, prin modul în care prozatorul reuşeşte să reconstituie un trecut din universul senzaţiilor de o concreteţe irezistibilă („un miros pătrunzător de animal ud“ sau mirosul de scoică putredă emanat de mare). Mulţi dintre eroi sunt schiţaţi din cîteva trăsături temperamentale, din detalii pregnante, integrîndu-se cu naturaleţe într-un imaginar violent de maximă acuitate (Bairam, bătrînul care străbate neîncetat plajele, Ţiţi, Bajdavela, oamenii fără adăpost, cunoscuţi sub numele Şocarici etc.). În romanul său, Tudor Ganea inventariază, cu acuitate a vizualului, elemente, scene, figuri ale unui univers uman copleşitor, de o concreteţe revelatoare a detaliului atroce şi intens, printr-o explorare a dimensiunilor unei infrarealităţi fixate în toate dimensiunile ei. Această poveste a tătarului Ainur rezumă articulaţiile unei naraţiuni despre putere, trecut, tinereţe, boală şi moarte, o naraţiune acută şi melancolică în care sunt puse în valoare senzorialitatea, halucinaţiile, sinestezii, secvenţe şi procedee din arsenalul cinematografiei, într-o derulare în care fantasticul şi realul se întrepătrund, prin intermediul unor scene cu încărcătură simbolică şi spectaculară. Pe de altă parte, Tudor Ganea conturează în romanul său reperele unei ficţiuni sumbre, aşezate sub spectrul dezumanizării şi al violenţei, în care eroii sunt deposedaţi de orice reprezentare ideală, încadrîndu-se într-o ambianţă spectrală, ametafizică, bazată pe un fel de mitologie negativă, sufocantă şi maladivă, nelipsită însă de vibraţie lirică.
