În manieră Hemingway, se produce o detaşare de personaje, o răm nere în afara psihologiei lor, deloc abisale. Paginile acestui volum sunt pline de oameni cu preocupări frivole, care stau la semafor, în intersecţie, sau la o terasă, de vorbă cu chelnerii, pun barca plină de cărţi, un fel de arcă, în mijlocul oraşului, răm n la priveghi sau se comportă promiscuu prin vestiare, străduindu-se să facă faţă vieţii lor derizorii – care pare la fel de uşor măsurabilă în ani sau în secunde. În general, personajul este prezentat succint, la nivel comportamental, după ce i se face, la fel de rapid, o radiografie de existenţă, cu preconizate erori de diagnostic. Aş zice că fiecare proză din Oameni în trening propune un Caz special. Punctul de interes îl constituie aproape întotdeauna o confuzie sau o eroare logică – la fel ca atunci c nd medicul, vorbind despre afecţiuni grave şi operaţii, este compătimit şi tratat ca pacient. Sau ca atunci c nd ţi se explică ce este de făcut c nd cineva îşi dă ultima suflare într-o poziţie nefericită – de exemplu, i se rup oasele post-mortem. Spaţiul pe care îl traversează personajele este trasat cu ochiul unui arhitect, în linii precise, fiindcă spaţiul acesta este făcut din aceeaşi materie din care e plămădit personajul. (…) Ştiam din cursurile de teorie literară că poezia nu seamănă cu proza, are alt ritm, alt mers şi impune procedeelor ficţionale o altă coregrafie. De fapt, volumul de povestiri Oameni în trening arată c t de uşor pot fi anulate delimitările de acest fel. În mijlocul intersecţiei narative (sau al pădurii), îţi dai seama brusc că viaţa are configuraţia şi consistenţa paradoxală a unei metafore – scoate la iveală ceea ce vrea să ascundă. Proza lui Robert Şerban aduce a poezie.
