în Cațavencii

Niciodată singur e bine scrisă (…). Portretele pe care le face Andrei Șerban, esențializate, țintesc gîndirea artistică a portretizaților și filosofia lor de viață. E firesc pentru acest discipol al lui Peter Brook, la care Șerban se tot întoarce și cînd scrie despre alți regizori. Cartea asta e pentru cei cărora le plac discuțiile teoretice despre teatru și despre „concepția regizorală“, înc t cititorul obișnuit probabil că n-o va găsi pe gustul său. (…) Regizorul care urăște uniformizarea și încolonarea pe care le presupun canoanele corectitudinii politice în Statele Unite crede sau mai degrabă speră că Europa a rămas un bastion de necucerit pentru corectitudinea politică. Deloc în treacăt fie spus, Andrei Șerban e politicos în scris, nu înghite informala batere pe burtă și nici apelativele jignitoare care b ntuie lumea culiselor, înc t de la distanță te poți mira de adversitatea lui față de corectitudinea politică. Însă, în retorta filosofiei sale, regizorul își simte amenințată libertatea de creație de această corectitudine, în care vede o față a totalitarismului. Ceea ce trimite o lumină specială asupra titlului cărții sale. Niciodată singur!