în Suplimentul de cultură, nr. 757

Fiecare portret are ceva special și extrem de personal. Mi-am dat seama scriind mereu despre alții că de fapt scriu despre mine însumi. Instinctiv, portretele comunică c nd cu prezentul, c nd cu trecutul sau cu viitorul. Pentru mine a fost un act liberator, peste spațiu și timp, de demult, din studenție, p nă azi. O experiență străbătută pe mai toate meridianele globului sub semnul artei, al credinței și al bucuriei de a fi în viață. Provocările însă sunt din cu totul altă zonă dec t doar cea a teatrului. (…) Niciodată singur nu e o metaforă. E legat de nevoia de a fi în relație. În teatru nu am cum să fiu singur, de aceea am ales meseria asta. Acolo avem mereu nevoie de ceilalți. Ca să triumfe, fiecare actor depinde de partenerul lui. Energia microcosmică a umanității mă încarcă de vibrații bune și, c nd sunt cu alții, simt că fac parte din ceva mult mai vast, mai sensibil și mai inteligent dec t atunci c nd sunt singur în mica mea colivie egoistă.