în revista Spectator, nr. 3

Mai mult dec t o remarcabilă incursiune într-o lume boemă, zgomotoasă, autentică și veșnic vie, în peren proces de reinventare – clasicul clișeu al teatrului și al vieții – Andrei Șerban ne propune, prin noul său volum, Niciodată singur (Editura Polirom, 2021), un exercițiu prolific al explorării spațiale, temporale și umane. Ceea ce Andrei Șerban alcătuiește nu este o colecție exhaustivă și apologetică sau languroasă de tablouri efigiale ale celor ce i-au influențat cariera și destinul, ci mai cur nd o galerie de portrete în aer liber, în inima căreia artele, în jocul lor sincretic și cathartic, dau naștere gratitudinii și sincerității. Pornind de la teatru și ating nd tangențial (sau nu) opera, filmul, critica și filosofia, cercetăm analitic, prin prisma interacțiunilor autorului, profilurile oamenilor al căror crez artistic s-a intersectat de-a lungul vieții cu cel al lui Șerban, gener nd colaborări fructuoase sau înr uriri fecunde pentru acesta. (...) dacă ar trebui să aleg o formulă minimalistă pentru a descrie volumul Niciodată singur, aș spune, probabil, că se autocaracterizează prin diversitate, prin complementaritate și că înglobează suma unor identități deosebite, variate prin excelență și prin experiență. În fapt, cred că descoperind aceste tablouri nu îi descoperim numai pe artiștii celebrați, ci îl descoperim mai cu seamă pe Andrei Șerban studentul, regizorul, omul în complexitatea sa (multi)culturală. A desluși deci motivul pentru care anterior l-am numit „artist universal” ar fi, de la bun început, o încercare redundantă.