pe contributors.ro

Și aici găsesc una dintre principalele calități ale cărții lui Andrei Șerban. Care e una de portrete, nu de hagiografii. Elogiul, chiar și atunci c nd este prezent și, slavă Domnului că este!, nu se transformă în vide exclamații sau epidemie de adjectivită, ci ia cel mai frecvent forma analizei. Așa înc t cititorul află nu doar că, ci și de ce Liviu Ciulei este artistul care a schimbat fața teatrului rom nesc, de ce Lucian Pintilie a renunțat, de la un moment dat încolo, definitiv la teatru, de ce era cu adevărat fascinant marele Emil Botta (căruia Andrei Șerban îi dedică unul dintre cele mai empatice și emoționante portrete din carte, cam tot la fel cum e și cel dedicat Leopoldinei Bălănuță), c t de contrariantă era personalitatea lui Ellen Stewart cea care a oscilat între ceea ce George Banu ar numi iubire și neiubire de teatru, sau cum, în plin regim comunist, inegalabilul Andrei Tarkovski și-a trăit viața în religiozitate, dar și cum artistul se condamna singur, încerc nd să aducă ordine în această lume ieșită din ț ț ni. (…) E vorba, așadar, despre o subiectivitate și recunoscută, și asumată care, de altminteri, intră în definiția însăși a portretului. Scriind despre alții, Șerban scrie despre sine. Vorba lui Socrate, Andrei Șerban iși dezbracă astfel sufletul.