în revista Argeș

Deşi nu îşi propune să scrie propriu-zis un roman, răm n nd fidel stilului de tip docufiction care l-a consacrat ca scriitor, Vasile Ernu reuşeşte, în Sălbaticii copii dingo – căci despre această carte este vorba – să creioneze portretul unei lumi apuse în care, dincolo de formalismul obligatoriu al epocii, noua generaţie se pregătea să ia deja cu asalt viitorul post-sovietic. (…) Fără a avea un fir narativ bine conturat, cartea lui Ernu porneşte de la micile şi marile trăiri ale adolescenţei – intrarea la liceu, idilele etc. – pentru a ţese în jurul lor o adevărată enciclopedie a unei lumi care nu mai există. Situată, real sau imaginar, într-un Chişinău din secolul trecut, mai precis în cartierul muncitoresc Ciocana, povestea din Sălbaticii copii dingo începe cu o escapadă la mare, în multi-naţionala Crimee (oraşul Feodosia fiind descris ca un tăr m în care trăiau pe l ngă ruşi „şi tătari, şi veşnicii armeni, şi gruzini, păstr nd urme şi influenţe greceşti, genoveze şi veneţiene”) şi ia sf rşit cu tineretul basarabean c nt nd exaltat în piaţa centrală din Chişinău „Treceţi, batalioane rom ne, Carpaţii!”. (…) în Sălbaticii copii dingo asistăm la o revenire în forţă la stilul care l-a consacrat pe autor în cartea de debut, unul mai degrabă memorialistic, at ta doar că lipseşte registrul ludic at t de prezent acolo, cartea aceasta fiind scrisă mai degrabă într-un registru tragic. Zic „tragic”, pentru că sentimentul care ar putea-o descrie cel mai bine e cel anunţat pe la început: „eram fericiţi şi nu ştiam că suntem”. Nici eroii tragediilor antice nu ştiau cum sunt şi ce-i cu ei…