în Rom nia literară, nr. 48-49

Textele din Niciodată singur sunt un pseudo-jurnal de pandemie. Dar în loc să noteze ceea ce se înt mplă cu sine — așa cum au procedat și procedează mulți scriitori —, autorul folosește răgazul impus de strania gripă care a luat în posesie planeta pentru a construi o galerie de personaje care, într-un fel sau altul, i-au marcat destinul. E cea mai elegantă formă, din toate cele imaginabile, de a-ți manifesta recunoștința față de cei care, în timpuri și locuri diferite, te-au construit. În planul de ad ncime, Andrei Șerban vorbește, evident, și despre sine. El e un partener plin de vervă implicat în situații ce sunt, uneori, încărcate de simboluri, iar alteori au simplitatea unor înt mplări obișnuite. Dar toate ascund un potențial semnificativ major. De data aceasta, el nu mai e un Prospero, postură a identității sale regizorale, ci un Ariel care survolează cu grație un vast spațiu al memoriei — de la anii studenției la cele mai recente evenimente. (…) Ca și O biografie, noua carte a lui Andrei Șerban e scrisă într-un stil direct, al sincerității și al riscurilor asumate. În ciuda simplității — sau poate tocmai datorită ei —, paginile sunt încărcate de nostalgie și de o discretă poezie melancolică. Niciodată singur e o profesiune de credință, un manual de frumos și o ardentă (revin la acest adjectiv) afirmare a credinței în posibilitatea și șansa cunoașterii, în înțelepciune și în bunătatea salvatoare a lumii.