Am început să scriu în anul ăsta de la sf rşitul lui februarie şi-am isprăvit cartea la începutul lui iulie, totul s-a petrecut ca o detonaţie, declanşatorul fiind o povestire pe care o promisesem pentru volumul colectiv de proză scurtă Kiwi, coordonat de Marius Chivu, şi, în urma ei, au venit toate celelalte, în ritm mitraliat, fabricate într-o stare apropiată transei, patru merg nd pe linia primului text, de satiră politică, două din aceeaşi sferă a comicului virulent îndreptat asupra artiştilor, una am dirijat-o şi asupra mea şi c teva de literatură obişnuită. M-am g ndit să merg pe urmele lui Jonathan Swift (considerat cel mai mare autor satiric de limba engleză, îl enervau politicienii şi filosofii, îmi sună familiar), Mark Twain, William Thackeray, Nicolai Gogol şi din nou Saramago, cu toate că nu a scris dec t un singur roman de acest gen, Eseu despre luciditate. Personaje aveam cu duiumul, cu grămada lor nesf rşită de porcării cunoscute de toată lumea şi nesancţionate niciodată, am spus mai înainte că nu prea există justiţie pe-aici, n-am zis însă că o societate fără justiţie dispare, ca să citez aproximativ din Napoleon Bonaparte, trebuia doar să aleg c teva şi să le schimb sau mai bine să nu le dau numele, pentru că nu merită, şi să le las să viermuiască în atmosfera unui coşmar grotesc, cu tuşe de absurd, nebunie şi suprarealism, nu înt mplător pe copertă este un detaliu din Grădina desfătărilor a lui Hieronymus Bosch, un titlu în perfectă armonie cu subiectul pictat în urmă cu 500 de ani, infernul. Totuşi, la noi nu-i vorba de cel clasic. E un iad de b lci.
