În Deşteptarea, Bacău

Mă despart greu de unele cărți, pe care le citesc pe îndelete, zăbovind mai mult la acele capitole care mă interesează prin tipul de informație, prin noutatea, ineditul acesteia, și prin ideile dezvoltate, prin comentarii. Foarte interesant, astfel, în lucrarea lui Andrei Oișteanu „Moravuri și năravuri”, este eseul din final, intitulat „Delictul de bibliocid. Scurt istoric”. Bibliocid este un termen folosit pentru prima oară de Oișteanu, e o invenție lexicală care-i aparține. Dar realitatea exprimată, distrugerea cărților, este una veche de c nd lumea, în istorie exist nd multe episoade c nd, numai auzind cuv ntul cultură, unii au scos pistolul, alții canistra de benzină. „În orice caz, arderea cărților în piața publică este unul dintre cele mai sinistre simboluri ale dogmatismului”. Dar cărțile se multiplică, sunt traduse în multe limbi, circulă și supraviețuiesc „at t cărturarului care le scrie, c t și dictatorului care le arde”. Sublimă victorie!