Povestirile sînt din medii diverse și exemplifică capacitatea autorului de a sălășlui cu brio în multiple personaje, fără să le joace cu afectare ori cu dispreț. Cezar Amariei e, pe rînd, un adolescent obsedat de profesoara lui de artă dramatică (Pe măsură ce trece timpul), un insomniac la vînătoare de pastile de dormit (Înainte să adoarmă), o gașcă (da, un soi de personaj colectiv) în luptă cu un moroi (Umbre), un pensionar care fabrică vin la bloc (Un vin bun), ba chiar participant direct la o distopie inspirată, ambiguu, de pandemie, într-un viitor fără speranță (Totul va fi bine). El știe să îmbrace hainele personajelor pînă la ultimul nasture, iar povestirile surprind de fiecare dată prin ton și atitudine. Fiecare text dă tonul la cîntec, astfel ca eu, cititorul, să mă așez bine în fotoliu și să fiu numai ochi și urechi.
Mai e, lucru remarcabil, firescul poveștilor. Chiar dacă întîmplările pot părea la final grotești, aiuristice, fantastice sau horror, de la primele rînduri ești cucerit de un soi de naturalețe a scenariului. Ceea ce se vădește a fi la sfîrșit „anormal” nu se devoalează decît pe parcurs. Dar, odată ajuns acolo, te prinzi că nu era posibilă altă rezolvare. Sentimentul cititorului e ori de jubilație, ori de uimire, ori de neîncredere. Niciodată dezamăgit.
