Nu e o carte despre căutarea timpului pierdut, nici despre așteptări mesianice, ci despre regăsirea lumii vieții și a sinelui într-o prezență înțeleaptă. Inclusiv Descartes este scos din absolutismul propriului ego, pus să gîndească afectiv și polifonic, să-și reprezinte viața mai mult ca o fabulă decît ca o mașină. Fabulele, poveștile, ficțiunile constituie lumea lui Afloroaei, inclusiv în sens metafizic; de aceea, lucrarea este în mod clar și un tratat de metafizică. Dacă pînă la urmă acesta respinge, kantian, ficționalizarea postmodernă (lumea devenită poveste, în termenii lui Nietzsche), nu e atît pentru a trimite la un fundament, la un teren sigur, ci pentru a da mai multă consistență acestor povești și, astfel, pentru a face ca lumea să-și regăsească misterul.
