Am găsit în Bărbatul din spatele ceţii genul de scriitură care aminteşte de Joyce, Oameni din Dublin – fluxul conştiinţei, visul, ceaţa, observaţia de natură psihologică. Sau de Melville (Call me Ishmael) ori, mai curînd, de Proust, pentru că timpul este, pur şi simplu, de neaşezat cronologic cînd vine vorba despre un vis (şi despre memoria afectivă) – iar cartea asta se aşază în matricea unui vis. Sau poate de Takashi Hiraide, Pisica musafir, pentru că sînt destui pui de pisică în aceste povestiri care scot la iveală, ca la Haruki Murakami, alt iubitor de pisici, neaşteptate legături. E multă cultură adunată într-o singură carte, care nu e doar continuarea Maşinuţelor chinezeşti, e mai mult.
