în Dilema veche, nr. 882

Pentru cei care au citit și celelalte romane ale scriitoarei clujene și care, în mod implicit, cunosc predilecția acesteia, printre altele, pentru premisele „tari”, pentru temele vinovăției și dublului, pentru psihologism, devianță și farsă, pentru decadent, maladiv și macabru, acest nou roman este un „clasic Dora Pavel”. Romanul începe dostoievskian, continuă gidian, se dezvoltă kafkian și are un sfîrșit demn de Edgar Allan Poe într-o cheie shakespeariană [...] Este aici o ecuație morală complexă ce (răs)toarnă romanul în forma unui basm psihanalitic de sorginte biblică: fiul cel mic, om al Legii, se sacrifică în virtutea unei vinovății primordiale pentru a deveni salvatorul onoarei tatălui rătăcitor, după ce acesta (pare că) alege să-și absolve vina prin gestul laș al sinuciderii. Dacă, la Kafka, principiul declanșator al tra(u)mei este vina mai presus de orice îndoială, aici vina este mai prejos de circumstanțe, dar nu mai puțin probabilă și totodată reprobabilă („Ăștia te învinovățesc pentru că te învinovățești”).