„Romanele Dorei Pavel au mers mereu pe linia subțire dintre proza noir, parabola existențială și ficțiunea psihotică. [...] Printre prohibiții sociale și morale, personajele sale și-au tratat marginalitatea (intelectuală, sexuală, familială, profesională) printr-un lung discurs testimonial, menit să aglutineze scene, fapte și tipologii proiectate în tablouri crepusculare, rupte, parcă, din filmele lui David Lynch, Gaspar Noé sau Lars von Trier.
<> nu se abate de la imaginarul intens psihotic al autoarei. Plasabil între Kafka, Huysmans, Arriaga și McEwan, noul roman al Dorei Pavel așază ideea vinii asumate în oglinzile deformatoare ale unei hipercorectitudini patologice. [...]
Sarabanda de amintiri <> are un final surprinzător și greu de anticipat. El răstoarnă complet poziția existențială a naratorului și dă alte nuanțe vocației ancestrale a culpei. Dacă socotim și tablouri precum acela al unui violoncel scufundat într-o piscină plină de fluturi morți sau cel al unui creier de nou-născut conservat în formol, avem mult mai conturată imaginea unui roman neobaroc, original în formă și conținut. Oricum, un analog atît de psycho nu prea e de găsit în literatura noastră actuală. Acesta e noul roman al Dorei Pavel: ca de obicei, aproape un caz.”
