De foarte puţine ori inserez în „născocirile” mele prozastice vreo aluzie la un fapt real. Repet ceea ce spun mereu, creaţia mea e una de pură ficţiune. Nu ştiu dacă vi se va părea paradoxal să (re)afirm (au spus-o alţii, înaintea mea) că a reproduce realitatea prin scris nu e mereu un act creditabil. (…) Munca la un roman nu e uşoară. E splendidă. Te obligă la o viaţă dublă. Îl porţi cu tine în gînd, clipă de clipă, timp în care continui să trăieşti „normal”, să te prefaci, adică, atent la cei din jur, la ce ţi se spune, dar o faci mereu „bruiat” de personajele tale, care nu te slăbesc un minut, sînt nu doar egoiste, acaparatoare, ci de-a dreptul impulsive, te bat la cap cu problemele lor zi-noapte, te sechestrează la modul penal, dar cine să depună plîngere?
