În fond o autoficțiune, Cronovizorul este, într-un anume sens, și o metaficțiune, fiindu‑ne dezvăluit, la final, ascunzișul din care scriitorul și-a scris cartea: un sanctuar izolat de lume, în care singurele prezențe acceptate sînt cele ale plantelor și peștilor tropicali. În acest sanctuar, refugiat precum Noe în arca sa (ultima secvență de text este intitulată chiar Arca), scriitorul își așterne pe hîrtie amintirile dezarticulate, obsesiile, călătoriile ,,care nu lasă urme“, fără nici o pretenție de a fixa realitatea.
