în Dilema Veche, nr. 868

(…) Adrian Papahagi nu e doar un monograf corect. Are, în plus, puterea de a se mișca dezinvolt între teme și abilități. Comentează strălucit cînd e necesar să comenteze (Visul unei nopți de vară citit ca „veritabil manifest manierist” e o reușită categorică), lămurește cînd e necesar să lămurească (de ce, de exemplu, Shakespeare salvează sonetul britanic de convenționalism), surprinde cînd e cazul să surprindă (…) Aș adăuga încă o calitate, esențială: simțul aproape muzical al detaliului inedit. Adrian Papahagi „sparge” adesea expunerea cu cîte-o digresiune comparatistă, cît să evite riscul univocității. Citează din Guilhem, îl disecă pe Philip Sydney, trimite la Dante (metafora pelerinului, desigur), recheamă tradiția goliardică și Cîntarea lui Roland. Totul, fluid, fără pedanterii și fără excese. Dens, dar nu sufocant. Clar, dar nu facil. Elegant, dar nu concesiv.