în revista Orizont, nr. 11

Toţi copiii librăresei devine (…) romanul unei marginalităţi care-şi descoperă unicitatea. Sau al feminităţii care, înainte de a-şi face auzit glasul, îşi reformează vocea interioară. O calibrează – cu tot cu traumele zguduitoare pe care le duce şi cu fantasmele care pîndesc, se retrag sau ies biruitoare. Veronica D. Niculescu decupează imaginea unei generaţii şi rescrie ecuaţia feminităţii într-o poveste în care naraţiunea se adaptează la micile inflexiuni ale poeticităţii. Romanul arată cum o lume cangrenată pînă la os poate fi traversată de ţesătura capilară a frumuseţii şi a speranţei. Cu atmosfera lui calm-apăsătoare, cu o ambiguitate plauzibilă şi personaje prinse între automatisme şi fantasme, e construit pe pragul unde disperarea se întîlneşte cu încrederea.