Dora Pavel ştie să treacă din scenariul psihanalitic într-unul de dezbatere largă, despre libertate şi apartenenţă, în care dospesc, la foc tot mai mare, traumele reale şi cele închipuite. Cine i-a citit cărţile anterioare ştie că ea face din claustrare şi anxietate polii magnetici între care se deplasează intrigi şi mentalităţi, căutînd să radiografieze emanciparea identităţii mutilate, greu accesibilă. (...) Dora Pavel scrie despre o răsucire dostoievskiană fără a avea nimic din scriitorul rus, erotizează obiectul încarcerării identitare fără să imite pe Houellebecq, dar rămînînd aici tot mai sigură pe terenul ei decorat cu miza cinică a lui Philip Roth, în care stilul cîştigă bucăţi consistente din text. În Bastian, ea se fixează bine pe dinamica frazelor, jocul ei narativ e un cîştig stilistic. (...) În Bastian se confruntă extravaganţa bogată şi cinismul minimalist, cruzimea şi autoflagelarea, într-o elegie a degenerării. Patologia depresivă ascunde teoria destinului subaltern. Iar actul de eliberare o anamneză cu oglinzi sparte. (...) Există, de asemenea, scene livreşti cu trimiteri celebre, precum deshumarea cu apel direct la monologul hamletian. Doar că nu craniul, ci creierul însuşi dispută patologia triumfătoare.
