Două lucruri cred că i-au ieşit foarte bine lui David Grossman în această carte: să se transpună în pielea personajelor sale (cum, de altfel, reuşeşte în aproape tot ce scrie) şi să imprime în mintea cititorului vina multiplicată şi difuză ca o ceaţă care a învăluit timp de decenii familia Verei. (…) Romanul este şi despre (sau poate mai ales despre) forţa amintirilor şi nevoia de a le ţine cumva aproape, pentru că în absenţa lor viaţa este de neconceput.
