în Observator cultural, nr. 1035

Debutul aparent lejer nu anunță în nici un fel gravitatea subiectului, care se va insinua pînă la final, deturnat continuu de imaginația autoarei, inepuizabilă în a inventa noi detalii insolite ale aventurilor comunității marcelote. De la caracterizarea sătenilor prin întîlnirile cu bețivii de la crîșmă, trecînd prin scrisorile de motivare ale autodeclaraților fii ai lui Marcel, la schițele viitoarei case la care contribuie democratic toți membrii comunității, masa textului literar integrează și to­pește omogen epistole, e-mailuri, rapoarte de securitate, scriptul unui film documentar, pînă și desenele noii case etc. Oralitatea scriiturii dă veridicitate personajelor și universului lor. Bășcălia, scepticismul, blazarea, naivitatea sînt semnele lumii rom nești, subversiv confirmate de comentariile din off ale protagonistei naratoare. Totuși, în spatele ironiei seci, cititorul simte empatia autoarei față de grupul personajelor. Închizi cartea și te întrebi dacă pandantul lucidității cu care sînt descriși „marceloții“ nu e iubirea. Re­cunoști în ei caracterul indestructibil al rom nilor: isteți, dar comozi, întreprinzători și lași, cu puțin spirit critic, dar orgolioși, docili și șmecheri, capabil de entuziasm și sacrificiu pentru un ideal. Așadar, demni de mîntuire? Cartea e scrisă cu înțelegerea slăbiciunilor oamenilor, e despre noi și mai ales despre perpetua iluzie a salvării colective printr‑o utopie imposibilă.