Ultimul om liber se arată ca o carte care îți străbate toate tenebrele existenței umane, scrisă într-un zbucium asemenea vieții, într-o trecere continuă de la un existențialism cotidian la unul ce transcende umanul, liber. Înăuntrul ei este construită o lume interioară, a gîndurilor abisale, a frămîntărilor, a neîmpăcărilor, a schimbării continue de identități. Fiindcă Cioran nu putea să fie nici un om care își pierde viața între cafele, nici unul care trăiește din mărunțișurile zilnice pe care le disprețuia, dar nici unul care să nege că „adevărul despre condiția umană e insuportabil”. Ezitările sale aproape constante de a scrie, refuzurile unor premii literare, păstrarea „egalității cu el însuși”, dorința lui infinită de a putea să trăiască asemenea unui hamal ori a oricărui alt om, toate acestea reconstruiesc un Cioran încătușat în existența sa, dar totodată liber de ea.
