în Suplimentul de cultură, nr. 703

După doi ani și jumătate în care am scris Pînă la capătul pămîntului, aproape că am renunțat, pentru că simțeam că nu pot înțelege în totalitate personajul Ora. Nu eram în stare să scriu ca o femeie. Și apoi, i-am scris o scrisoare acestui personaj imaginar. „Dragă Ora, de ce ești așa? De ce ești atît de încăpățînată. De ce nu-mi cedezi mie?“. Și în momentul în care am scris-o, mi-am dat seama cît de prost am fost. Pentru că nu ea trebuia să-mi cedeze mie. Eu trebuia să-i cedez ei. Să o las să pătrundă în mine. Trebuia să încetez să îi mai rezist. Și, în momentul în care am înțeles asta, aproape că s-a scris singură. Eu trebuie doar să nu mai intervin.